Pe 16 martie am împlinit vârsta de 40 ani şi m-am gândit să o sărbătoresc într-un loc deosebit .

Un loc încărcat cu poveşti frumoase ce sunt datate încă din secolele 18, 19 şi 20.

Eu vă spun că am rămas impresionat nu doar de arhitectură, dar şi de natură ce o inconjoară.

Fiecare element în parte îşi are rolul lui în acest puzzle .

Şi ca să fie şi mai frumos, anul acesta pe 16 martie, am avut parte să privesc conacul şi natura din perspectiva a două anotimpuri (primăvară şi iarnă în toată regula ).

Da, totul se schimbă de la anotimp la anotim ca şi cum locul ar vrea să fie şi mai frumos şi mai special .Nu scriu aceste rânduri încercând să vă impresionez, vreau doar să-mi expun cateva păreri în dorinţa de a mă face cunoscut asa cum sunt.

Pe înserate, când mă întorceam, am avut parte de o mica supriză. La marginea pădurii am zărit un cârd de ciute.

Evident ca a fost un moment deosebit.Întoadeauna am visat să pot privi şi fotografia îndeaproape animle sălbatice.

A trecut foarte repede, nu ştiam ce să fac, dacă să fac poze sau să ma bucur de moment.

Totul este acoperit de o mantie groasă de zapadă şi încă ninge.

Timpul parcă stă in loc, doar fulgii îşi fac de cap şi îmbrătisează fiecare obiect sau natură ce le stă în cale

Dacă stau neclintit aproape ca îmi pot auzi bataile inimii .Nici păsările nu se aud, s-au ascuns şi ele pe unde au putut.

Am mai făcut un pas, încă unul şi rămân fascinat la fiecare ogradă.

Nici nu ştiu să vă spun ce m-a impresionat mai mult. Din poze, poate se va întelege că m-am pierdut într o stare de visare cu ochii deschişi.

Click-ul acela care vesteste îngheţarea timpului la realizarea unei poze s-a pierdut.

În mintea mea o să rămâna decât acei fulgi imensi şi de un alb perfect care se suprapun pe un fundal întunecat al caselor, hambarelor şi grajdurilor .

Totul redus la o simplitate demnă de un arhitect desăvârşit în nunaţe şi tonuri de la alb la negru .